„Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi

         

Cartea lui Lev Tolsotoi „Moartea lui Ivan Ilici”, este o lucrare desăvârșită, oricâte recenzii, lucrări științifice și critici literare s-ar scrie pe seama ei, nici una nu va putea valora măcar o pagină din acestă extraordinară capodoperă.

          La o carte genială e foarte greu să dai vreun comentariu sau să o rezumi. E genială. Punct. Trebuie s-o citești singur, ca să poți s-o „digerezi” în pace, este o chestiune de înțelegere intimă după ce citești rânduri din ea.

          E deosebită pentru că combină problema moralei umane cu problema socială, ceea ce o face și mai captivantă prin utilitatea care o aduce cititorului. Se descrie tragedia eroului principal, care absolut inevitabil,  înainte de moartea sa, devine conştient de oroarea existenţei sale din trecut și că moartea i-a venit ca consecinţa firească a stilului de viaţă pe care el şi toţi oamenii din jurul său îl percepeau ca ceva perfect normal, obişnuit şi absolut corect.

          Toate grijile și preocupările principale erau de natură materială, adică agonisirea de bunuri, cumpărarea unui apartament nou, aranjarea mobilei din casă: „să nu fie mai rău ca la alții”. Toate se rezumau la prestigiu și mândrie, ca să fie totul „la nivel”.

          Chiar de la inceputul povestioarei sesizăm teme ca indiferența, nepăsarea, egoismul, meschinătatea ființei umane, stupiditatea vieții fără iluminarea sufletească, adică   lipsa credinței. Conținutul ei are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi. Tema principală expusă de către scriitor este salvarea sufletului prin iluminarea sa, prin suferință,iar păcatul cel mare fiind cinismul uman creat de materialism.

          Istoria vieții lui Ivan Ilici, pe care Tolstoi o descrie ca fiind „o viață simplă, obișnuită și groaznică”, este povestită în două ipostaze normale: viață și moarte, însă inversate cronologic (încă o caracteristică definitorie și captivantă a acestei opere), pentru că începe cu moartea eroului și continuă cu povestirea vieții obișnuite pe care o ducea.

          Numai în ultima perioadă a existenței sale, eroul trece printr-o tranziție de la un tipic funcționar public, la o persoană dotată cu caracter individual, trăsături de personalitate, într-un cuvânt ceea ce n-a fost niciodată- un om împăcat cu sine însuși.

          Prin intermediul acestei cărți, Tolstoi ne arată că oricărui mediu social am aparține, moartea ne egalează pe toți. Viața lui Ivan Ilici nu este foarte diferită de viața oricărui alt om și nici moartea lui nu este un eveniment important, ca și oricare muritor. Toți credem că suntem în stare de realizări mari, dar nu înțelegem că aceste realizări se ascund în viața de zi cu zi, dacă este plină de dragoste și grijă față de cei dragi. Însă cel mai important pentru scriitor este - pocăința, auto-critica, reevaluarea valorilor și trezirea la viața a sufletului, măcar în ultimele clipe a existenței lui.

          „Tolstoi i-a acordat personajului său ocazia de a muri împăcat. Însă acesta este numai un bonus pentru suferinţă, deoarece greutatea nuvelei se află în altă parte: „povestea tristă a unui om care şi-a pierdut sufletul trăind ca toţi ceilalţi, prefăcându-se a fi fericit” (Viktor Şklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, p. 487). ”

          Este interesantă metafora trecerii din călătoria vieții în cea a ultimului drum, Tolstoi o aseamănă cu un tren „în a cărui vagon te afli și crezi că merge în față, dar în realitate merge înapoi, și afli brusc adevărata lui direcție ”.

          O carte care poate schimba o conștiință umană sau care poate să nu lase nici o amprentă, în dependență de experiența și deschiderea cititorului către o realitate.

„De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu

          “De ce iubim femeile” e prima carte a lui Mircea Cărtărescu pe care am citit-o și mi-a luat doar câteva ore, ceea ce demonstrează în primul rând că e o carte ușoară la lectură, cu un limbaj accesibil diferitor clase de cititori. Poate acesta ar fi unul din motivele popularității cărții.

          Un alt aspect ar fi tema abordată de autor, marea temă a literaturii din toate timpurile - iubirea față de Femeie: iubirea la debut, iubirea- pasiune, iubirea tragică. Această carte e compusă din 20 de povestiri, în care autorul relatează din perspectiva lui­­­­, a bărbatului, de ce iubeşte femeia. Iubirea, la debutul ei în viața autorului, o descrie începând de la primele sale experiențe. De când avea „ 3 ani, poate nici atât” până la maturitatea sentimentală, în postura soțului iubitor, autorul descrie cu lux de amănunte experiențele sentimentale, emoționale și sexuale provocate de această ființă specială.

          Grăsuțe și slabe, înalte și scunde; blonde, roșcate sau brunete; negrese și albe, poete sau „afaceriste atât de intangibile și încrustate în tiparele propriei vieţi”, autorul a descris maiestuos atât calitățile cât și defectele femeilor cu care s-a intersectat pe parcursul vieții și care i-au dăruit felurite trăiri. A fost cât se poate de sincer cu cititorul lui și n-a încercat să își prezinte eroinele ca niște etaloane a frumuseții: „Femeile pe care le iubim nu au masurile ideale 90-60-90, ci sunt femei necorporale, „nevroza pură și bucurie pură”.

          La începutul fiecărei povestiori vorbește despre „ea” așa cum este, de parcă i-ar face cunoștință cu publicul, abia pe parcurs o transformă în zâna poveștii lui: “e limpede că și adulții au nevoie de povești; numai că zânele lor și-au scurtat rochiile, și-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie și au invățat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat și mai periculos decât meseria de zână”.

          Este de apreciat faptul că Mircea Cărtărescu găsește cuvintele potrivite, pline de înțeles și reprezentative fiecărei situații, iar pentru că această carte exprimă reacțiile pur omenești, nefiind vorba doar despre femei sau bărbați, ci despre interacțiunea dintre cei doi,  cititorul se și regăsește la un moment dat pe parcursul lecturii.

          Sunt și momente în care autorul surprinde cu fraze, exprimări și descrieri mult prea obraznice, însă le aplanează apelând la vasta sa documentare literară și introducând echivalente a personajelor din literatura universală.

           Este structurată pe capitole cu titlurile sugestive a celor 20 de povestiri, care sunt în mod cu totul unic încununate de ultimul capitol al cartii, cel care oferă răspunsul  la eterna întrebare „De ce iubim femeile ”.

          După cum spune autorul, majoritatea acestor povestiri au fost deja publicate în diferite reviste, precum: Elle, Tabu, Romania Literara si Lettre internationale, însă adevărata lor semnificație și legătură poate fi percepută numai în această carte, sub aceast titlu „De ce iubim femeile”.

          Este  întrebarea pe care și-o pun bărbații de când lumea și pământul, și la care întotdeauna sunt mult mai multe răspunsuri decât putem presupune.  De aceea Mircea Cărtărescu își finisează capodopera enumerând calitățile, însușirile și deprinderile pentru care bărbații le iubesc și care rămân a fi infinite.