“Sacrul și Profanul” de Mircea Eliade

Lucrarea Sacrul şi profanul a fost publicată pentru prima dată sub titlul Das Heilige und das Profane în anul 1957. În anul 1965 Mircea Eliade  lansează o versiune în limba franceză, publicată la Editions Gallimard. Traducerile în limba română au fost făcute după ediţia franceză.

Tema tratată de Mircea Eliade se regăseşte în majoritatea lucrărilor sale de specialitate; este vorba despre cum homo religiosus îşi împarte universul de cunoaştere în două dimensiuni diferite: sacrul şi profanul.

Lucrarea de faţă abordează, după cum arată şi capitolele sale, modalităţile de manifestare a sacrului. Eliade trateaza în cele aproximativ 200 de pagini subiecte precum:

• Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii

• Timpul sacru şi miturile

• Sacralitatea Naturii şi religia cosmică

• Existenţa umană şi viaţa sanctificată

Teoria care stă la baza lucrării Sacrul şi profanul se referă la faptul  că nicăieri în lume nu există un om în totalitate areligios. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii se păstrează totuşi urmele unei valorizări religioase. Spaţiul profan păstrează locuri „privilegiate”, calitativ deosebite de celălalte, cum ar fi ţinutul natal, strada copilăriei, locul primei iubiri. Aceste spaţii devin Locuri Sfinte pentru că determină o schimbare în universul de cunoaştere al celui implicat direct. Ele oferă revelaţia unei alte realităţi decât aceea la care participă zilnic. În aceasta constă sacrul.

Sacrul se diferenţiază de profan tocmai prin determinarea producerii unei revelaţii. Profanul este echivalentul cotidianului, în timp ce sacrul presupune „ieşirea” din profan. Manifestările sacrului, „ieşirile din profan” sunt numite de autor hierofanii.

De asemenea, Mircea Eliade consideră că istoria religiilor este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii, manifestările realităţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară care constă în manifestarea sacrului într-o piatră spre exemplu, până la hierofania supremă care pentru un creştin este întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există ruptură. Este vorba despre acelaşi tip al unei altfel de realităţi care nu aparţine lumii noastre, dar care se manifestă prin lucrurile care fac parte din lumea noastră profană.

O altă teorie pe care este fundamentată lucrarea lui Eliade este că evoluţia istorică influentează sacrul. Spre exemplu, într-o societate arhetipal agricolă există credinţa în Mama Pământ, pentru că universul de cunoaştere al individului gravitează în jurul principalei sale surse de hrană, pe care o divinizează şi încearcă să o înduplece prin ritualuri. Într-o societate vânătorească, însă, există credinţa în animalele totem pentru că existenţa vânătorului şi a tribului său este dependentă de prada sa, a cărei bunăvoinţă încearcă să o câştige. Pentru a exemplifica, menţionăm numai ritualurile de înrudire între vânător şi animalul vânat.

După ce a discutat despre aceste două teorii, Mircea Eliade porneşte în demersul său de a exemplifica în ce măsura şi sub ce forme se manifestă sacrul în credinţele omenirii.

Sacrul se manifestă ca spaţiu şi ca timp. Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen, ci are rupturi şi spărturi, unele porţiuni de spaţiu fiind calitativ diferite de celelalte. Din punctul de vedere al spaţiului, hierofania presupune dezvăluirea unui punct fix, unui centru. Majoritatea popoarelor şi-a manifestat credinţa în Centrul Universului, un axis mundi care susţine în acelaşi timp Cerul şi Pământul şi este înfipt în Lumea de Jos. Un astfel de axis mundi este de cele mai multe ori reprezentat ca un stâlp despre care se consideră că asigură deschiderea celor trei dimensiuni şi se află în centrul universului.

Fiecare individ consideră că lumea lui se află mereu în centrul universului. Acest lucru dovedeşte nevoia noastră de a trăi într-o lume totală şi organizată, într-un Cosmos. Locuinţele noastre sunt nişte imago mundi, iar Biserica reprezintă structura cosmologică a edificiului. Interiorul bisericii reprezintă Universul, altarul – Paradisul, mijocul bisericii este Pământul, iar apusul – Judecata de Apoi, lumea întunericului. Centrul Lumii- Axis mundiasigura comunicarea cu cele trei niveluri cosmice Pământul, Cerul, regiunile inferioare. În Sistemul Lumiisocietăților tradiționale:

1.un loc sacru este o ruptură în omogenitatea spațiului

2.această ruptură este reprezentă de o deschiderecare permite trecerea dintr-o regiune cosmică în alta (de la cer la pământ și invers: de la pământ la lumea inferioară)

3.comunicarea cu Cerul este exprimată printr-un anumit număr de imagini care privesc toate acel Axis mundi: stâlp, scară, munte, arbore, liană.

4.în jurul axului cosmic se extinde Lumea(=lumea noastră), și deci axul se află în mijloc, în buricul Pământului, este centrul Lumii.

Lumea noastrăeste un pământ sfânt, pentru că este locul cel mai apropiat de Cer. Orașele sfinte și sanctuare se află în Centrul Lumii, templele sunt replici ale Muntelui cosmic și deci reprezintă legatura prin excelența dintre cer și pământ. Lumea noastrăse află întotdeuna în Centru, ea se află întotdeauna în mijloc, în centru, pentru ca aici se produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone cosmice. Cosmosul este întotdeuana desăvârșit, oricare i-ar fi întiderea. O țară întreagă,un oraș, un sanctuar, infațisează de o potrivă o imagine a lumii, imago mundi. Această mulțime de centreși aceasta repetare a imaginii Lumii  din ce în ce mai modeste, se numără printre trăsăturile specifice ale societăților tradiționale. Omul societăților premoderne dorește să se afle cât mai aprope de centrul Lumii. Orice așezare umană repetă facerea Lumii pornid de la un punct central, omul societăților tradiționale simte nevoia de a exista mereu într-o lume totală și organizată, într-un Cosmos.El nu poate trai decât într-un spațiu deschis către înalt, unde ruptură de nivel era simbolic asigurată și unde comunicarea cu lumea cealaltă, lumea transcedentală, era posibilă prin mijlocirea ritualurilor.
Așezarea într-un teritoriu echivalează cu întemierea unei lumi, se repetă mereu schema cosmologică și același scenariu ritual. Transforamrea unui teritoriu străin în spațiul locuibil ,consacrearea unui teritoriu echivalează cu comicizarea lui, repetarea unui act primordial transformarea Haosului în Cosmos: prin actul divin al Creației.

       Consacrea unui loc reprezintă repetarea Cosmogoniei. Organizarea unui saptiu repetă lucarea exemplară a zeilor. Fiecare locuință trebuia să aibă acel punct fix, ax cosmic, astfel încât teritoriul din jurul lui devine locuibil și se transformă într-o lume. Acest ax cosmic, de ex.tribul la achilpa este reprezentat de  stâlpul sacru, care sustine lumea si asigura comunicarea cu Cerul, întrucât  existenta uman nu este posibilă decat prin această comunicare permanentă cu cerul.

A doua manifestare a sacrului este timpul. Ca şi spaţiul, timpul nu este nici omogen, nici continuu pentru omul religios. Există intervale de Timp sacru şi pe de altă parte Timpul profan. Timpul sacru este timpul sărbătorilor, cu ocazia cărora se readuce în prezent Timpul mitic, primordial. Riturile înlesnesc „trecerea” de la profan la sacru, un timp recuperabil şi repetabil la nesfârşit.

În capitolul dedicat Timpului sacru, Mircea Eliade vorbeşte şi despre importanţa mitului. El înfăţişează izbucnirile diverse ale sacrului în lume, pentru că relatează o întâmplare sacră, un eveniment primordial care s-a petrecut la începuturile Timpului, ab initio. Lumea este întemeiată prin izbucnirea sacrului înfăţişată de mit.

În ultimele capitole ale lucrării, Mircea Eliade vorbeşte despre modificarea hierofaniilor, datorate contextului istoric. El consideră că „îndepărtarea divină oglindeşte interesul omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale şi economice, iar pe măsură ce se apleacă asupra hierofaniilor vieţii, descoperă sacrul şi fecunditatea pământească şi se simte mai atras de experienţe religioase mai concrete”.

Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, omul crede mereu în existenţa unei realităţi absolute, sacrul.

În societatea contemporană manifestarea sacrului se face tot mai des prin lectură. Lectura rămâne mijlocul cel mai accesibil de integrare într-o altă istorie. Lectura are o funcţie mitologică, nu numai pentru că înlocuieşte rostirea miturilor în societatea arhaică şi literatura orală, ci mai ales pentru că îi permite omului modern o „ieşire din timp”, asemănătoare cu cea înlesnită de mituri.

Concluzia lucrării lui Eliade este că natura umană este de aşa fel încât nu permite renunţarea la hierofanii. Până şi cel mai areligios om, tot păstrează în interiorul său un comportament orientat religios.

Aceasta este natura noastră, acesta este marea noastră calitate: de a avea capacitatea de vedea şi de a simţi dincolo de limitele lumii palpabile, de a transcede spiritual spaţiul şi timpul prin hierofanii.